Orientări privind prevenirea

CHEERS: În care cazuri ar trebui folosit modelul Cub?

În ultimii ani am fost asaltați cu analize privitoare la ce înseamnă făptaș și la profiluri ale unor indivizi și comunități. Mii de pagini s-au scris despre musulmani, creștini, extemiști, radicaliști, imigranți, „tipologia delincventului” și altele asemenea. Comunități și grupuri sociale întregi au fost atent monitorizate de către serviciile de informații și forțele de poliție; rezultatul este acela că mari segmente de populație și-au pierdut încrederea în stat și în instituțiile supranaționale, ceea ce a dus la diverse forme de intensificare a nemulțumirii și la proteste. Ne aflăm în punctul în care cea mai importantă activitate a rețelelor sociale este tocmai realizarea de profiluri și folosirea acestora pentru supravegherea în masă. Aceste evoluții au favorizat clădirea unor cariere în media și în politică, colectarea de resurse și acumularea de putere.

Trebuie spus că modelul „Cub” analizează doar probleme reale, ceea ce înseamnă că este un instrument de securitate neutru. Cazurile analizate cu ajutorul modelului „Cub” sunt comparabile și recurente în conformitate cu planul descris de acronimul în limba engleză „CHEERS”, care ia în calcul șase elemente pentru definirea unei probleme, ca parte din exercițiile „Cub”: Comunitate; Daune; Așteptări; Evenimente; Recurență; Asemănare.

• Comunitate – se referă la probleme cu care se confruntă „publicul larg”, adică există o stratificare a mai multor sub-grupuri (sau sub-comunități) alcătuite din indivizi, majorități, minorități, companii, agenții guvernamentale, partide/părți și alte grupuri.
• Pentru a se încadra în exercițiu, evenimentul trebuie să aibă un impact asupra membrilor publicului larg, să cauzeze Daune întregii comunități sau unei părți a acesteia. Abordăm infracțiunile grave ca pe violări ale legii, iar legalitatea, incluzând măsurile de prevenție legale, este o trăsătură definitorie a problemelor, spre deosebire de metodele contemporane de prevenire situațională a criminalității (Clarke și Eck, 2003).
• Așteptări – se referă la ce se așteaptă comunitatea (sau o mare parte a ei) de la sistemul de securitate pentru a trata cauzele daunelor.
• Evenimente – se referă la un lanț de incidente de securitate clasificate ca „infracțiuni grave” așa cum sunt ele definite în Convenția de la Palermo și în Directiva (UE) 2017/541.
• Recurență – presupune faptul că incidentele asemănătoare au loc în medii asemănătoare. Acestea pot fi simptome ale unei probleme acute sau cronice. Indiferent de natura lor acută ori cronică, dacă nu se iau măsuri, aceste evenimente vor continua să se repete, motiv pentru care prevenția este esențială. Dacă se anticipează o recurență, atunci s-ar putea să nu mai fie nevoie de rezolvarea unei probleme.
• Asemănare – se referă la faptul că evenimentele sunt asemănătoare sau legate între ele. Poate că sunt înfăptuite de aceeași persoană, vizează același tip de victimă, se întâmplă în același tip de loc, au loc în circumstanțe asemănătoare, presupun folosirea aceluiași tip de armă, ori au în comun unul sau mai mulți alți factori. În lipsa unor caracteristici comune, avem de a face cu o colecție de evenimente aleatorii, și nu cu o problemă Cub. Când există caracteristici commune, avem un tipar al evenimentelor. Tiparele infracționale și de tulburare a ordinii publice sunt adesea simptome ale unor probleme.

Motivațiile ca parte a teoriei raționale

Pe lângă modelul tradițional CHEERS în prevenirea situațională a criminalității, trebuie să reintroducem noi factori analitici dacă dorim să înțelegem mai bine formele noi de „infracțiune gravă”, îndeosebi în domeniul prevenției preinfracționale.

Acesta este motivul care ne determină să introducem tema motivațiilor în rândul variabilelor „Cub”, și anume ce contribuții situaționale se află în spatele unor fapte, mai curând decât crearea unui profil în cazul anumitor fapte, împreună cu „disponibilitatea”, două componente noi, care oferă dinamism modelului „Cub”.

Premisa pentru terorism este definită de recenta Directivă europeană 2017/541:

și anume de a intimida grav o populație, de a constrânge în mod nelegitim un guvern sau o organizație internațională să îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea oricărui act sau de a destabiliza grav sau de a distruge structurile politice, constituționale, economice sau sociale fundamentale ale unei țări sau ale unei organizații internaționale. Amenințarea de a săvârși astfel de acte cu intenție ar trebui, de asemenea, să fie considerată acțiune de terorism atunci când se stabilește pe baza unor circumstanțe obiective că amenințarea a fost făcută cu un astfel de scop terorist. În schimb, actele care vizează, de exemplu, constrângerea unui guvern de a îndeplini un act sau de a se abține de la îndeplinirea oricărui act, fără a fi totuși incluse în lista exhaustivă de infracțiuni grave, nu ar trebui considerate infracțiuni de terorism în conformitate cu prezenta directivă.[1]

Pentru infracțiunile grave și criminalitatea organizată, Convenția de la Palermo a stabilit 3 criterii fundamentale pentru definirea unui spectru larg de infracțiuni care se centrează pe obținerea de avantaje materiale:

(a) expresia „grup infracţional organizat” desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material;

(b) expresia „infracţiune gravă” înseamnă un act care constituie o infracţiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 4 ani sau de o pedeapsă mai grea;

(c) expresia „grup structurat” desemnează un grup care nu s-a constituit la întâmplare pentru a comite neapărat o infracţiune şi care nu deţine neapărat un anumit rol de continuitate sau de structură elaborată pentru membrii săi.[2]

Scopul declarat este, prin urmare, elementul care diferențiază cel mai mult cele două fenomene, adesea dincolo de fenomenologia ori logistica de bază care, în anumite faze temporale și zone geografice pot fi complementare.

Există, însă, o diferență reală între scopuri și motivații. Pe de o parte, terorismul, în execuția sa, poate fi considerat o formă de criminalitate organizată; în funcție de scopurile sale, însă, poate dobândi diverse semnificații (și prin urmare poate suscita strategii opuse de diminuare a daunelor). În fine, ele pot avea motivații primare comune cum ar fi controlarea resurselor tangibile și intangibile, elemente de putere teritorială sau controlul sistemelor politice, deși cu sopuri diferite și poate chiar opuse, de natură strategică ori tactică.

În multe cazuri, chiar și recente, grupurile teroriste au încercat să folosească logistica criminalității organizate pentru a face rost de arme sau resurse de diverse feluri. În cele mai extreme cazuri, cum ar fi cele de terorism din Italia în anii ’70 și ’80, au avut loc acțiuni comune, de exemplu „Banda della Magliana” și grupuri NAR au folosit aceleași arsenale. În orice caz, având în vedere diferențele dintre scopurile diverselor fenomene infracționale, poliția a reușit să înfrângă grupurile teroriste exploatându-le slăbiciunile. Presiunea pusă de acțiunile poliției poate chiar să ducă la conflicte între scopurile criminalității organizate și ale terorismului. Abilitatea de a acționa în privința diverselor motivații finale ale unor jucători din sfera infracționalității este unul dintre motivele principale pentru care analiza motivațiilor trebuie considerată un instrument de prevenție.

Pe acest considerent, motivațiile au devenit rapid un element important al prevenirii situaționale a criminalității în ultimul deceniu, dincolo de realizarea profilurilor.

Reducerea provocărilor Reducerea frustrării și a stresului Cozi de așteptare eficiente și servicii politicoase Capacitate de locuri mărită Muzică relaxantă și lumină calmă Evitarea disputelor Loje separate pentru suporterii echipelor de fotbal rivale. Neaglomerarea barurilor. Tarife de taxi fixe. Reducerea stimulării și a tentației Controale privind pornografia violentă. Interdicții pentru pedofili de a lucra cu copiii. Sfaturi cu privire la evitarea victimizării sexuale. Neutralizarea presiunii exercitate de anturaj „Doar idioții urcă băuți la volan”. „E în regulă să spui NU”. Dispersarea scandalagiilor la școală. Descurajarea imitației Reparații rapide în urma acțiunilor de vandalism. V-chip-uri introduse în televizoare. Evitarea imitării unor infracțiuni prin cenzurarea detaliilor privind modul de operare.​

Studiind mediul carceral și barurile, Richard Wortley a observat că aglomerația, lipsa de confort și comportamentul nepoliticos provoacă violență în ambele medii. Aceasta l-a făcut să susțină că prevenirea situațională se concentrase prea mult doar pe oportunitatea infracțiunilor și că neglijase caracteristicile situației care duc la sau grăbesc o infracțiune.   Pe baza muncii lui Wortley, Clarke și Cornish au inclus cinci tehnici de reducere a ceea ce ei au numit „provocări” în noua lor clasificare a tehnicilor situaționale.[3] Acești factori sunt foarte relevanți pentru prevenție.

Introducerea temelor „ideologice” în modelul tradițional de prevenție situațională a creat, însă, o oarecare confuzie; unele argumentații (idei, religii, poziții politice) au fost confundate cu „motivațiile” aflate la baza teoriei raționale. Din cauza acestei confuzii, modelele de prevenție situațională au repetat greșelile prevenției socio-psihologice, transformându-se adesea în Prevenția Infracțiunilor Teroriste, și anume cea mai nouă versiune de sisteme de supraveghere. În realitate, argumentațiile, dincolo de faptul că sunt ușor interschimbabile, sunt comune infractorilor, simplilor opozanți și cetățenilor nevinovați șii fără cazier, deopotrivă. Așadar, realizarea de profiluri și focalizarea pe făptași riscă să încalce drepturi fundamentale pe lângă faptul că nu reușește să dezvăluie dinamica fenomenelor infracționale, care își au rădăcinile în mediu și nu în rândul făptașilor.

După cum am menționat mai sus, una dintre cele mai aspre critici aduse strategiei britanice „Prevent” este tocmai faptul că a adoptat modele psihologice ca parte din supravegherea în masă care a fost testată în penitenciare pentru studierea infractorilor, dar care au fost ulterior aplicate în programe de supraveghere în masă pentru a induce o „schimbare în rândul populației”; efectul scontat a fost acela de a discerne „infractorii de mare risc” pe baza unor idei, sisteme de credințe și păreri. Aceste politici au dus la intensificarea fenomenului infracțional și nu la scăderea lui, deoarece au pus în mișcare reacții „de sfidare” la scară largă în sânul comunităților „suspecte”.

 

Cel mai recent model de prevenire situațională a terorismului pare să fi căzut în păcatul modelelor de prevenție sociologice și psihologice anterioare în momentul în care a inclus „condiții cognitive obligatorii” printre „factorii care favorizează infracționalitatea” în analizarea infracțiunilor prin omisiune ori neviolente și când a ridicat problema „neutralizării” ideilor și sentimentelor contrare (Belli & Freilich, 2009, pp. 188-189 despre protestatarii împotriva impozitelor). Practic, în evoluția sa, a adoptat teorii ale „benzii rulante” cu un conținut ideologic pregnant care devin factor criminogen, în loc să fie un factor de prevenire și protecție.

De fapt, teoriile actuale de prevenire nu ajută prea mult la combaterea infracțiunilor în lumea reală, pentru că tind să identifice drept cauze factori oarecare legați de profilul infractorilor, cum ar fi practicile de creștere a copiilor, bagajul genetic, ideologii, credințe religioase și procese psihologice sau sociale. Acestea sunt în mare parte inaccesibile practicilor obișnuite, necesită construcții ideologice riscante cu privire la „indicatorii de risc” aparținând personalității individuale sau de grup și expun practicile polițienești la riscul de a încălca drepturi fundamentale și convenții internaționale. În fine, ele obligă unele instituții neutre să se dedea propagandei în favoarea guvernelor trecătoare.

Din acest motiv, care are consecințe practice și juridice importante, modelul „Cub” păstrează structura preventivă de bază a procesului clasic de prevenire situațională a criminalității, refuzând extensia prevenirea situațională a terorismului, și încadrează motivațiile și „tehnicile subtile de prevenție” într-un model nou, inovator și dinamic.

În cadrul modelului „Cub”, ideologiile, credințele și ideile formează un mediu dinamic și interactiv și nu sunt considerate „cauze principale”.

Acești factori deosebit de sensibili țin de situații foarte specifice și nu sunt considerați ca fiind generatori de infracționalitate. Motivațiile sunt diverse, conectate situațional și temporal, iar din acest motiv, acest tip de „indicatori” pot fi manipulați de toți actorii implicați.

“Astfel, pentru chinezi, cea mai mare amenințare în prezent sunt tibetanii, uigurii și alte naționalități. În Irak, amenințarea este religia (sectarismul este un pericol mult mai mare decât insurgența). În Spania, Sri Lanka sau Turcia, amenințarea ia forma naționalismului separatist. (…) Unii dintre întemeietorii Israelului, printre care și Menachem Begin, care avea să devină prim ministru, au subminat violent un mandat al Ligii Națiunilor și au aruncat în aer Hotelul King David din Ierusalim, ucigând peste 90 de persoane. În zilele noastre, acest episod ar fi echivalentul uciderii trupelor ONU de menținere a păcii. Aceiași indivizi au mai ucis peste 100 de arabi, în mare parte bărbați vârstnici, femei și copii, în bine-cunoscutul masacru de la Deir Yassin. Însă nu doar israelienii sunt ipocriți. Noi toți suntem. Adevărul e că terorism este ce fac alții, nu ce facem noi. Poate că aceasta este singura trăsătură definitorie. De aceea America vede fundamentaliștii islamici ca făcând parte din Axa Răului, iar fundamentaliștii consideră că America este Marele Satan (..). Și trebuie să recunoaștem că atitudinile noastre se schimbă atunci când teroriștii au câștig de cauză. (…) Nelson Mandela, care timp de zeci de ani s-a aflat pe lista S.U.A a teroriștilor, a devenit președintele Africii de Sud și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, precum și probabil cel mai celebrat om din lume. În plus, atitudinea noastră se schimbă atunci când terorismul ne afectează personal. În calitate de cetățean britanic, sunt foarte conștient de felul în care mulți americani, în conivență cu guvernul Statelor Unite, au dat bani – milioane de dolari – Armatei Republicane Irlandeze. Chiar avem memoria atât de scurtă? Chiar ne este moralitatea atât de superficială și definițiile terorismului atât de flexibile? Se pare că da.” (Ross, 2009, p. 232)

Cazuri la fel de fluide ar putea fi considerate cooperarea dintre mafia și politica națională ori internațională în Italia, începând cu Al Doilea Război Mondial și rolul jucat de Mafia americană în eliberarea Siciliei.

Orice încercare de transformare a acestor elemente ideologice în tehnici de securitate se transformă rapid în operațiuni strict politice ori manipulatoare în mâinile uneia sau alteia dintre părți. Prin urmare, folosirea lor a devenit ambivalentă: pot fi elemente protectoare, dar și factori de creștere a riscului, așa cum va reieși din analiza părților implicate.

Motivațiile sunt relative. Ceea ce contează este felul în care diverșii actori implicați le percep, raportat la teoria alegerii raționale, care de la început a luat în calcul evaluarea proceselor dinamice de raționalitate irațională (raționalitate „limitată” ori „mărginită”) pentru acțiuni de prevenție, iar aceasta stă la baza modelului „Cub”:

“Infractorii se comportă în diverse situații (medii fizice și sociale) în conformitate cu felul în care percep aceste situații. Își percep propriile nevoi (au nevoie de bani ca să își alimenteze dependența de droguri) și mediile în care se află (aproape sau departe) ca fiind pline de ocazii de a da curs acțiunii, fie că este vorba despre o spargere, jefuirea unei bănci sau un atac terorist. De ce aleg infractorii să comită infracțiuni pentru a obține bani în loc să își găsească un loc de muncă este o întrebare care nu își găsește răspunsul în teoria alegerii raționale. Sau, cel puțin, este văzută ca mai puțin relevantă decât întrebarea referitoare la de ce infractorul a ales spargerea și nu jefuirea băncii, sau de ce teroristul a ales să bombardeze o clădire în loc să deturneze un avion. Felul în care percepe infractorul ocaziile și limitările este cel care determină cursul acțiunilor. Pentru cineva din afară, sau care doar observă comportamentul, acțiunile întreprinse de infractori pot sau nu să pară raționale. Pentru infractor, comportamentul este metoda rațională de a atinge un scop.” (Freilich și Newman)

Privite din această perspectivă, terorismul și criminalitatea organizată au un oarecare nivel de „raționalitate” și „control”, chiar și atunci când observatorului extern îi par complet ilogice și lipsite de scop, dacă motivele făptașilor le justifică acestora așteptările.

Aparenta lipsă de logică a unui atentator sinucigaș maschează, de fapt, căutarea logică a unui „bine” superior la care acesta aspiră mai mult sau mai puțin conștient. (Becker, 1968, Tilley, 1997, pp. 95-107; Newman, 1997, p. 21). Diferența dintre conștiență și inconștiență corespunde diferenței dintre argumentații și motivații, această distincție fiind esențială pentru înțelegerea conceptului de „făptaș motivat”.

Într-adevăr, există o diferență considerabilă între motivațiile și argumentațiile care justifică acțiunile la un moment dat. Ceea ce contează este felul în care le folosesc părțile implicate: puterea guvernamentală le poate folosi pentru a obține consimțământul pentru propriile politici de securitate; făptașii, dimpotrivă, pentru a justifica acțiuni infracționale considerate imorale de majoritatea oamenilor. Argumentațiile, care reprezintă adesea punctul focal al realizării de profiluri (musulmani, creștini, extremiști, radicaliști etc.), pot fi adoptate temporar pentru a justifica sau modifica un caracter cu totul diferit sau doar pentru a atrage atenția, pe baza unor mecanisme de emulație ale căror motivații coincid cu nevoi primare. În unele cazuri, argumentațiile sunt folosite pentru a provoca dușmanul, indiferent cine este acesta, iar în altele, pentru a forma alianțe și a obține sprijin, cum adesea se întâmplă în penitenciare sau pe scena politică internațională.

Recent, multe regimuri din Orientul Mijlociu (păstrând discuțiile în aceste limite) au exploatat argumentațiile privind securitatea pentru a justifica războaie și dictaturi.

Astfel, o concentrare prea mare pe argumentațiile declarate cu privire la motivațiile care se află la baza „teoriei raționale” riscă să ne pună pe o pistă greșită, deoarece adesea argumentațiile prezentate sunt doar „provocări” sau „justificări” adoptate artificial. Să nu uităm că urmarea teoriilor „benzilor rulante” și „ciocnirea civilizațiilor” prea indeaproape este contraproductivă și riscă să fie complet ineficientă.

Deși legătura dintre filmele violente și violența în societate este intens disputată, există dovezi de infracțiuni inspirate de altele precedente, pentru că uneori raportarea în presă a unor infracțiuni neobișnuite provoacă imitarea acestora în alte părți. S-a demontrat și că, de exemplu, studenții care își văd profesorii desfășurând activități informatice ilegale sunt mai înclinați să comită infracțiuni informatice la rândul lor, sau că pietonii au tendința de a-i urma pe alții care trec strada pe roșu. În 27 decembrie 1996, Maria Letizia Berdini a fost ucisă de o piatră aruncată de pe o autostrada suspendată de lângă Tortona, Italia. Știrea a fost mult mediatizată, iar apoi au început să se multiplice incidentele cu pietre aruncate de pe pasaje superioare: până în 31 august 2017 s-au înregistrat 63 de cazuri, iar in 2016, un total de 85 de cazuri, aproape unul la patru zile. Poliția italiană a remarcat un tipar ciclic al acestor fenomene, care este legat de factori geografici, informaționali și teritoriali; totuși, s-a constatat o pronunțată heterogenitate a făptașilor și motivelor prin care aceștia și-au justificat acțiunile.

Așadar, motivațiile, odată dezgolite de aspectele ideologice, se transformă într-un set de corelații care țin de procesul infracțional și sunt descrise ca atare în simulări.

Evaluați disponibilitatea

În acest context fluid, legătura dintre prevenire și criminalitate este elaborată de abordarea prevenirii situaționale a criminalității prin introducerea parametrilor de „disponibilitate”, o categorie analitică care poate fi adaptată la aproape toate modelele de prevenție.

Și această categorie este supusă confuziei, deoarece „disponibilitatea” este unul dintre indicii de realizare de profiluri în masă din cadrul strategiei „Mappa”, o strategie adoptată de Ministerul de Interne din Marea Britanie și de alte servicii de informații.

De regulă, „disponibilitatea” indivizilor și grupurilor se exprimă pe trei nivele, adesea însoțite de hărți vizuale colorate:

1. Indivizi pe cale să comită infracțiuni aproape fără a fi conștienți de acest fapt. Sunt incluși aici indicii de mediu care îi pot provoca sau instiga pe indivizi să acționeze (Wortley, 1997, p. 66).
2. “Factori distali”, care îi plasează pe indivizi în diverse stadii de disponibilitate (Wortley, 2011) și îi pot face mai susceptibili la factori de oportunitate care cresc înclinația indivizilor și grupurilor de a comite infracțiuni (Tilley, 1997, pp. 95–107).
3. Indivizi care operează într-o stare conștientă de disponibilitate ca rezultat al evaluării mijloacelor alternative de satisfacere a unei nevoi percepute, inclusiv răzbunarea unor nedreptăți reale sau percepute astfel; această stare de conștiență este influențată de o multitudine de factori de fundal și contextuali (Cornish & Clarke, 1986, p. 3).

Recent, serviciile de informații canadiene au elaborat un model de analiză a „disponibilității” în funcție de felul în care sunt comise infracțiunile, și nu de motivul pentru care sunt comise [4]:

“De exemplu, într-un scenariu de planificare a unui atac, printre indicatorii de mobilizare la violență se pot număra achiziționarea de provizii, acțiuni de recunoaștere a zonei de interes ori înregistrări video care au calitatea de ilustrare a martiriului. E important de menționat că un atac terorist cu mijloace tehnice modeste poate include un simplu cuțit sau o mașină. Acest gen de atacuri sunt deosebit de dificil de anticipat, însă adesea există indicii chiar și în cazul celor mai simple atacuri teroriste.

O persoană care se pregătește să recurgă la violență probabil va dori să își ascundă activitățile față de autorități sau alți oameni din jur. În aceste cazuri, pot apărea indicii de tăinuire și înșelăciune. De exemplu, persoana respectivă poate folosi programe informatice pentru a-și codifica mesajele prin care comunică, poate inventa o poveste pentru a-și justifica plecarea din Canada ori își poate crea un alter ego. (CSIC, 2018)”

Așadar, în viziunea noastră de gestionare a evenimentelor, „disponibilitatea” se află cu siguranță în categoria CUM sunt comise infracțiunile și identifică cu precizie diverse tipuri de criminalitate. În acest sens, ea este un factor care diferă profund de cei identificați în teoriile „benzii rulante”, care se concentrează pe principii psiho-ideologice.

Conform diverselor modele europene de evaluare a riscului, „disponibilitate” și „motivație”, în cadrul Setului de Instrumente Cub, sunt corelații aplicate tuturor părților implicate, nu doar făptașilor. În special „disponibilitatea” este un element de corelație foarte important în acțiunile de prevenție în context pre-infracțional.

---

[1] Considerentul 8 al Directivei

[2] Convenția Națiunilor Unite împotriva Criminalității Transnaționale Organizate, art. 2

[3] Richard Wortley, A Classification of Techniques for Controlling Situational Precipitators of Crime, Security Journal, 14: 63–82, 2011

[4] Serviciul de Informații pentru Securitate din Canada, MOBILIZATION TO VIOLENCE (TERRORISM) RESEARCH, principalele constatări, 20182018