Orientări privind prevenirea

Demontăm legea cadrului: responsabili fluizi, părți interesate și practicieni din prima linie

Setul de instrumente „Cubul” revoluționează principiul legii cadrului, conform căruia nu putem înțelege un tablou decât dacă îl privim din exterior. Dimpotrivă, încercăm să înțelegem tabloul stând în mijlocul situațiilor, adeseori observându-le din interior și schimbând în permanență unghiul de observare din interior.

În teoriile actuale despre prevenție, se consideră că părțile interesate, practicienii din prima linie și responsabilii de măsuri preventive joacă un rol static și, în unele cazuri, sunt foarte confuzi. În schimb, „Cubul” ne ajută să ne gândim în primul rând la faptul că aceste roluri se schimbă în funcție de mediu și, în multe cazuri, pot fi și inversate sau excluse. Consecința directă este că măsurile de reducere a daunelor ce se aplică în contextul „A” pot fi complet diferite de măsurile impuse în cazul în care se întâmplă un eveniment similar în contextul „B”.

O anumită tactică infracțională (de exemplu un atentat sinucigaș cu bombă individual) poate avea semnificații diferite și poate impune măsuri de prevenție și de răspuns complet diferite, chiar dacă sunt într-un scenariu coerent, dacă atentatul are loc în Berlin sau în Cairo, unde există condiții de mediu și motivații reale foarte diferite, astfel încât practicienii din prima linie și părțile interesate își asumă roluri foarte diferite în funcție de mediu.

În sensul modelului nostru, de exemplu, confundarea diferitelor tipuri de conflict, cum ar fi evenimente ce țin de combaterea insurgenței, care reprezintă strategii politice și militare cu evenimente ce țin de combaterea terorismului, care abordează fenomene tactice în contexte civile, duce la strategii de prevenție și combatere greșite, după cum a explicat clar David Kilcullen (D.Kilcullen 2010, 2013, 2016).

Studiile recente au arătat că efectele acestor analize greșite pot prejudicia siguranța. În cazul terorismului, Sean M. Zeigler, cercetător politic asociat și Meagan Smith, analist cantitativ la corporația RAND au demonstrat legătura strânsă dintre terorism și „războiul împotriva terorii” („war on terror”), pe baza unei analize cantitative ce combină date din baza de date globală despre terorism (Global Terrorism Database), de la Universitatea din Maryland, cu date despre războaie civile și insurgențe din Programul de date despre conflict al Universității din Uppsala (Uppsala Conflict Data Program) din 194 de țări. Cercetătorii au analizat datele din perioada 1989 – 2014, ceea ce le-a permis să compare direct atacurile teroriste din perioada ce a urmat imediat după Războiul Rece și atacurile teroriste de după 2001.

Concluziile lor recente confirmă legătura dintre terorism și politica externă, una din cele mai dezbătute teme ce lipsește din „Prevent”:

„Deși titlurile din presă despre terorism au tendința de a sugera cel mai negru scenariu, adevărul este mult mai prozaic. După atentatele de la 11 septembrie 2001, terorismul a scăzut considerabil în țările unde nu sunt războaie civile și insurgențe. Majoritatea incidentelor teroriste care au avut loc în timpul războiului global împotriva terorii au avut legătură cu insurgențele și războaiele civile. Deși tot așa se întâmpla și înainte de 2001, asocierea dintre terorism și insurgență a crescut în mod semnificativ în anii războiului împotriva terorii.”[1]

Înainte de 2001, țările cu un număr mare de musulmani au înregistrat mai puține atentate de terorism intern, în timp ce, după atentatele din 11 septembrie, aceste țări au înregistrat un număr semnificativ mai mare de atacuri – atât interne cât și internaționale. Acest tipar este foarte răspândit în țări afectate recent de conflicte, precum Irak, Afganistan, Pakistan, Libia și Sudan.

Această constatare ar putea fi rezultatul unor revolte interne în unele părți ale lumii musulmane și al implicării grupurilor islamiste în conflictele legate de Primăvara Arabă. Insurgențele islamiste au crescut începând cu anul 2001 iar creșterea numărului de atacuri teroriste este cel mai probabil un efect secundar al acestui fapt. E posibil ca măsurile defensive din Occident să fi forțat o schimbare a țintelor. Cu toate că terorismul jihadist a devenit mai rezistent și mai răspândit în ultimii 15 ani, după cum sugerează și răsturnările din țările majoritar musulmane, acesta rămâne mai degrabă local decât global.   

Este important să remarcăm faptul că intervențiile țărilor occidentale ar putea contribui la tiparul terorismului în țările musulmane. În mod deloc surprinzător, am constatat o corelare pozitivă între intervențiile militare occidentale în numele guvernelor ce poartă războaie civile și terorismul intern din țările respective. Modelele au arătat că intervenția occidentală a fost asociată cu o creștere de la de două ori până la de cinci ori a  numărului anticipat de atacuri interne. Fără îndoială, națiunile interveniente participă doar în războaiele cele mai lungi și pernicioase, cele care și au cea mai mare probabilitate de a prezenta terorism, ceea ce sugerează că intervențiile occidentale ar putea fi atât un simptom cât și o posibilă cauză a terorismului în aceste țări. În ultimii cincisprezece ani, aici se includ și insurgențele multifațetate din țări precum Irak, Afganistan, Siria, Libia și Mali”[2]

În același spirit și privind retrospectiv, amintim rezultatele cercetării și experienței academice care confirmă legătura strânsă dintre statele eșuate, guvernele corupte și neperformante și criminalitatea organizată. Astfel de actori acaparează teritoriul pentru a-și desfășura activitățile infracționale, în unele cazuri folosind tactici teroriste sau exploatând modele para-politice pentru a-și atinge obiectivele.

Atunci când analizăm un eveniment infracțional, trebuie să descriem foarte specific infracțiunea în sine, dar ar trebui și să o plasăm în context geografic și teritorial, analizându-i variațiunile în contexte similare.

Acest lucru este util pentru a înțelege ce tipuri de acțiuni de prevenție și răspuns trebuie implementate, de asemenea cu privire la impactul lor și la disponibilitatea efectivă de mijloace. Deși poate părea incorect din punct de vedere politic, nu se poate nega faptul că zidurile din RDG (Germania), Palestina sau Irlanda și-au îndeplinit funcțiile în mod eficient în perioada și contextul respectiv, în ceea ce privește interesele primare ale guvernelor din acea perioadă. Dimpotrivă, asemenea ziduri ridicate la granița dintre Mexic și SUA, de exemplu, lasă o altă impresie, deoarece condițiile politice și valorile libertății, ale pluralității etnice și ale liberei circulații în SUA au o altă valoare și au o pondere mai mare decât cerințele de securitate. Astfel, pe scurt, măsurile obligatorii și facultative ce vor fi adoptate pentru prevenție trebuie să fie analizate în funcție de factorii implicați și de proporționalitatea lor.

Pe aceste subiecte, după cum ne amintește Nick Ross[3],ar trebui să lăsăm la o parte ideologia și să fim foarte flexibili. Este foarte clar, de exemplu, că strategiile specifice protecției țintelor dintr-un oraș european vor fi foarte diferite de strategiile aplicate în acțiunile antiteroriste din țări precum Siria sau Libia, pentru că nivelul de prioritate al amenințării, real sau perceput, este diferit, chiar dacă se apelează la aceleași tactici teroriste (de exemplu atentat sinucigaș). În mod similar, în prezent, în Yemen, Egipt sau Israel, de exemplu, nu ar fi foarte rezonabil să se aplice modelele de prevenție antiterorism foarte eficiente ale forței de poliție din Irlanda (Garda Síochána), pentru simplul fapt că sunt foarte diferite condițiile (reale sau percepute) de mediu, sociale și de securitate.

Pentru a continua exemplul, în unele țări problemele de natură politică provoacă răspunsuri de natură pur militară sau de securitate. În alte țări, dimpotrivă, elementul de securitate nu este nimic altceva decât o componentă a unui efort mai larg de gestionare a conflictului. Dacă se insistă prea mult asupra lui, există riscul de a face mai mult rău.

„Dacă facem totul cum trebuie: (1) Terorismul poate fi adesea înăbușit în fașă; (2) Măsurile „situaționale”, cum ar fi consolidarea securității, sunt eficiente; (3) Contramăsurile militare dure sunt foarte benefice dacă sunt orientate cu precizie; (4) Informațiile sunt importante; (5) dar compromisul primează.” (Ross, 2009, pag. 241).

Clasificarea răspunsurilor în funcție de prioritate, alocarea resurselor și alegerea instrumentelor ce se vor folosi pentru politici și practici – toate aceste variabile trebuie să țină cont de contextul mai general, aceasta fiind o condiție fundamentală a scenariului de securitate.

Prin urmare, nu se acceptă ușor următoarele distincții din punct de vedere metodologic și științific:

1. comparația ce se face adesea între tacticile teroriste în scenarii de război sau tranziție și fenomenul de violență din țările occidentale;
2. Adoptarea unor strategii extreme și disproporționate, cum le-a descris David Altheide, care limitează „ capacitățile intelectuale și morale, ne întorc unul împotriva celuilalt, ne schimbă comportamentul și perspectiva și ne fac vulnerabili în fața celor care ne-ar controla pentru a‑și urmări propriile interese.”

Abordarea de prevenire situațională a criminalității a avut în vedere un model de prevenire multiplă bazat pe gardieni capabili, apropiați (handlers) și administratori de locații/instituții (place/institutional managers). Această clasificare merge în paralel cu clasificarea care este acum la modă și se bazează pe termenii practicieni din prima linie (=administratori de locații/instituții) și părți interesate (=gardieni capabili, apropiați), care sunt mai generici.

Cât despre fenomenele infracționale, etichetele de criminalitate organizată și terorism acoperă o multitudine de fenomene, deci în spatele etichetelor de părți interesate și practicieni din prima linie se ascund o multitudine de persoane, cu interese și scopuri diverse și, în multe cazuri, divergente.

Modelul Cubului se bazează pe ideea că evenimentele critice se întâmplă întotdeauna din cauză că unii din actorii implicați nu și-au făcut treaba cum trebuie, conform definiției misiunii lor sociale. După cum a remarcat Clarke (2006), multe probleme apar pentru că una sau mai multe instituții nu sunt capabile sau nu doresc să adopte o strategie preventivă sau din cauză că aceste instituții au creat în mod intenționat o circumstanță care încurajează infracționalitatea sau tulburarea ordinii publice. Acest fapt creează locații cu grad ridicat de risc și alte forme de concentrații infracționale.

Prima constatare este banală și ușor de înțeles: într-o anumită țară, problemele de securitate comune ce apar în contexte diferite implică diverși responsabili sau grade diferite de asumare. Dacă un caz de infracțiune juvenilă „X” se întâmplă în mediul „A” (de exemplu o școală din Milano), va avea roluri și niveluri diferite de responsabilitate față de un caz de infracțiune similar „X” care se întâmplă în mediul „B” (de exemplu o închisoare în Napoli).

Este greșită ideea că prevenția este legată de proeminența forțelor de securitate sau a serviciilor de informații. Rezolvarea problemelor impune de obicei cooperarea activă a persoanelor și instituțiilor care nu au luat în considerare condițiile care au dus la problemă. Aceste persoane au mutat responsabilitatea pentru problemă de pe umerii lor pe umerii poliției. Prin urmare, un scop important al oricărui proces de soluționare a problemelor este determinarea asumării responsabilității și a responsabilității sociale corelate.

Dar mai există o constatare, mai profundă, care merită să fie menționată. Nu trebuie să ne temem să recunoaștem că multe probleme legate de criminalitatea organizată și terorism în Europa pot fi generate de contradicții ale sistemelor noastre politice, sociale sau economice. În ciuda celor promovate de mass-media și politicieni în cadrul sistemului actual de convingeri, evenimentele teroriste sau infracțiunile de tip mafiot nu sunt întotdeauna inspirate de Daesh, de un „mentor senior”, un recrutator sau un complot internațional sinistru.

Multe probleme sunt cauzate de faptul că unele instituții – societăți comerciale, agenții guvernamentale, societatea civilă sau alte organizații – nu reușesc sau refuză să își desfășoare activitatea astfel încât să prevină infracțiunile și nu să le provoace. În unele cazuri, activitățile unor agenții sociale ar putea chiar declanșa evenimente care afectează securitatea.

Pe scurt, multe probleme apar din cauză că una sau mai multe instituții nu sunt capabile (din lipsă de resurse sau din ignoranță) sau nu doresc (pentru profit sau din motive ideologice) să adopte o strategie preventivă.

Modelele actuale nu redau faptul că în diferite MEDII și în cadrul unor EVENIMENTE diferite, în primul rând (1) rolurile și obiectivele practicienilor din prima linie și ale părților interesate diferă și se intersectează și, în al doilea rând, (2) aceste entități se compun din mai multe sub-grupuri, care adesea au fiecare propriile interese și obiective, iar securitatea poate fi manipulată în urmărirea unor obiective netransparente.

Agențiile de aplicare a legii și serviciile de informații sunt organe ale statului și, după cum s-a văzut, uneori, guvernele, care sunt expresia unor state, reprezintă unul din factorii care facilitează fenomenele infracționale sau teroriste, fie în mod voluntar (coluziune), fie involuntar.

Pe de altă parte, gardienii capabili și apropiații sunt, de obicei, elemente adânc înrădăcinate în societatea civilă, mai ales dacă nu sunt funcționari publici. Totuși, interesele lor nu coincid mereu cu cele ale guvernelor. Nu este vorba doar de o chestiune de politică, de majoritate și opoziție, radicalism, mișcări sociale sau terorism. Dacă, de exemplu, puterea politică ajunge să fie prada organizațiilor mafiote, care controlează felul în care sunt aleși politicienii și felul în care se desfășoară achizițiile publice, atunci cetățenii sau grupurile individuale nu mai împărtășeșc aceleași obiective ca elita consacrată, deoarece costurile pe care le suportă populația pentru a susține guvernele corupte devin nesustenabile pentru cetățeni. Astfel de cazuri se întâmplă în prezent în țările sub regim dictatorial, unde securitatea reprezintă un instrument de represiune împotriva cetățenilor.

Mai există apoi și comunitățile de imigranți care trăiesc în condiții legale și juridice contradictorii, interesele lor fiind contrare intereselor statului și ale cetățenilor statului respectiv: statele doresc să diminueze costurile și impactul politic ale imigrației, în timp ce imigranții nu vor să se mai întoarcă în zonele de război sau în situațiile disperate din care au fugit. Conflictul de interese poate lua mai multe forme: grupuri de cetățeni care locuiesc în statul respectiv, care poate au deja de suferit în urma crizei economice, nu doresc ca imigranții să le afecteze bunăstarea sau să le ia locurile de muncă.

Si mediul în care au loc aceste fenomene joacă un rol la fel de important precum și funcțiile practicienilor din prima linie și ale părților interesate. Să ne gândim la situațiile deținuților din închisori: doar printr-o îngăduință extremă s-ar putea susține că interesele și obiectivele deținuților coincid cu cele ale gardienilor.

Avem apoi cazuri șocante de fenomene precum wikileaks, care ne-au arătat felul în care statele acționează împotriva cetățenilor lor în numele siguranței, într-un exercițiu de putere deghizat într-un discurs despre securitate. Această temă a devenit din ce în ce mai importantă în ultimii ani și a luat proporții pe care modelele de prevenție nu le-au cunoscut înainte de wikileaks și de apariția rețelei globale.

În sfârșit, nu trebuie uitat că în aceeași categorie (de exemplu „forțele de securitate”) coexistă mai multe subcategorii, fiecare cu rolurile sale, cu diferite grade de separare și ierarhie și care nu coincid mereu. S-a văzut cât de important este ca rolurile, funcțiile și procedurile de informații să fie separate. Dar la fel este și pentru sistemul judiciar, cu distincții clare între funcțiile investigative și judiciare. Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că schimbul de informații între forțele de poliție, magistrați și agențiile de informații, chiar și cu restricțiile procedurale cuvenite, este o componentă fundamentală pentru prevenție.

Acestea sunt doar câteva exemple printre multele care ar putea fi citate, care arată felul în care categoriile tradiționale de prevenție pot fi mult mai fluide decât poate părea și felul în care diferențele și divizările fac parte din sistemul care până în prezent a garantat controlul și echilibrarea, libertatea și stabilitatea. În același timp, aceste exemple ne arată și nevoia de a face schimbări bine reglementate la sistemul de prevenție, astfel încât activitățile relevante să fie mai consecvente cu complexitatea fenomenului.

Natura statică a modelelor este probabil cea mai mare eroare răspândită în politicile de prevenție actuale. Aceste politici au aplicat sisteme ce se bazează pe supremația forțelor de poliție și pe lanțul de comandă legat de securitate, tuturor problemelor legate în vreun fel de terorism și criminalitate organizată, în timpul evenimentelor critice și majore. Diferențierile și detaliile sunt esențiale pentru prevenire, în timp ce etichetele ideologice (infracțiuni legate de terorism sau infracțiuni în stil mafiot) atrag mass-media, dar nu fucționează aproape niciodată dacă se aplică prevenției. În mod asemănător, etichetele generale de „părți interesate” sau „practicieni din prima linie” nu ne spun multe despre „responsabilitate” și despre eficiența activităților de prevenție, deoarece acoperă o multitudine de elemente, interese și moduri de operare, precum și abilități și responsabilități.

Astfel, pe acest aspect specific, Cubul a avut sarcina de a introduce noile categorii de subiecte (sau „forțe”) ca părți ale spațiului virtual legat de securitate, fiecare cu „ponderi” și „instrumente” diferite în interacțiunea de simulare. Acestea includ media, politica, statele și organizațiile supranaționale, toate putând juca un rol important în sistemul de prevenire.

---

[1]  Sean M. Zeigler and Meagan Smith, Terrorism Before and During the War on Terror: – a more dangerous world?, Sage Publications, October-December 2017, pg. 1-8, consulted on 2-1-2018 in http://journals.sagepub.com/doi/pdf/10.1177/2053168017739757 . On this topic see also Findley MG and Young JK (2012) Terrorism and civil war: A spatial and temporal approach to a conceptual problem. Perspectives on Politics 10(02): 285–305. Findley MG and Young JK (2015) Terrorism, spoiling, and the resolution of civil wars. The Journal of Politics, 77(4): 1115–1128.

[2] Sean M. Zeigler and Meagan Smith, Terrorism Before and During the War on Terror: A Look at the Numbers, in  War on the Rocks, National Security Network-University of Texas, December 2017

[3] Nick Ross, How to Lose the War on Terror: lessons of a 30 Year War in Northern Ireland, Crime Prevention Studies, Vol. 25 (2009), pg. 229-244